„Măştile timpului poate fi unul dintre romanele semnificative ale anului de proză 2024. E un roman care îşi respectă titlul. Fiecare capitol poate purta o mască sau poate purta un dialog despre ziua de azi: «Masca trecutului», «Omul care ura pe toată lumea», «Datoria trebuia plătită», «Apariţia fantomei» sau «De ce dispare pe nesimţite o mare iubire», „În mijlocul vulcanului» sau «Ştie cineva cum se va sfârşi povestea?». Ar mai trebui să citim povestea sau e de ajuns să citim titlul? Romancierul are grijă de noi! Are grijă şi pe mai departe, pentru că ne descrie o galerie de femei fascinante, la fel cum sunt şi bărbaţii din cuprinsul romanului. Seamănă cu cei pe care i-am văzut în cutare film, cu, de pildă, Maurice Ronet, în anii săi glorioși! Sunt vedete. Dar Loreta, minunata eroină a cărții, de ce suferă? De ce suferă încât ajunge să recurgă la un gest infernal? Măștile timpului e însă și un roman scris în cheie politică, car survolează ultimii ani ai comunismului românesc și apoi întreaga perioadă post-decembristă. Suntem mereu puşi într-o situaţie limită, în care povestitorul smulge toate măştile. Ne arată desfăşurătorul, aşa cum ne prevenise prin titlu. Într-un timp în care autorul nu mai are grijă de cititorul său, nu-l mai ocroteşte cu pagini fericite, Adrian Marcu propune un roman-model. Să-l citim și recitim cu iubire.” (Cornel Ungureanu)

„Aşteptam romanul domnului Marcu, eram sigur că e vorba de un romancier de cursă lungă. Îi citisem foiletoanele, în ziare, dar şi într-un volum – cartea unui jurnalist de seamă, întâmpinat cu elogii, odinioară, de Mircea Mihăieş. De ce proză scurtă? S-a transferat foiletonistul, înainte de «încheierea» romanului, în autor de «proză scurtă»? Fiecare dintre schiţe — fiecare pagină de proză scurtă sau ultrascurtă din acest volum îşi poartă eroii de la minus infinitul unei istorii imposibile în lumea fericită a istoriilor posibile. Fericite. Din lumea abisală a războiului cu palate rarisime, descoperim personajele care işi trăiesc, în locuri mira-bi le, anii. După război ul care putea să-i piardă. Un judecător nu vrea să-și amintească de un moment rău al vieții, când a condamnat un nevinovat. Ce-i de făcut? Să se sinucidă? Desigur, nu. Un om se întoarce «acasă», în satul său, după ani. Nimic n-a rămas acum cum știa el. Să rămână? Un om bogat, după ce a suit treptele gloriei personale, află că soţia îl inşală. Cu prietenii lui. şi îi spune de ce. Cei doi se întorc în casa lor, în palatul lor, împăcaţi. Sau nu? Cititorul are datoria să prelungească el schiţa — să o integreze în romanul sau romanele sale. Aştept cu încredere romanul domnului Adrian Marcu. «Prozele scurte» camuflează romanul. Sau romanele domnului Adrian Marcu?” (Cornel Ungureanu)