„Andrei Țurcanu privește în urmă, fără menajamente, la istoria literaturii române din Basarabia, la viața literară și la gustul public din provincia înstrăinată, văzute din perspectiva integratoare a culturii române (…). Criticul a reprezentat la Chișinău, și înainte de 1991, și după, intransigența criteriului estetic, într-o literatură nu numai ideologizată, ci și deznaționalizată. A făcut-o, adesea, cu prețul retragerii într-un refugiu poetic – avanscena critică fiind ocupată de primadonele oficiale și de campionii «moldovenismului» –, din care a câștigat optzecismul basarabean, care a avut în Andrei Țurcanu o valoare sigură, chiar dacă a mers pe o poetică personală, divergentă față de cea a grupului. Din când în când, conștiința sa morală și estetică a răbufnit însă prin cărți ca Bunul-simț (1996) ori Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldovenești (2000), care au așezat o oglindă necomplezentă în fața intelighenției basarabene.” (Răzvan Voicu)