„Merişor parcă ar fi un extraterestru care învaţă comportamentul ciudat al oamenilor, consemnându-I cu scrupulozitate într-un jurnal de expediţie. Hipersensibil, el îşi trăieşte starea de graţie răpit de liniştea serii, atunci când se poate interioriza şi lăsa în voia contemplaţiei. Mirarea perpetuă a personajului narator este interesantă în sine, pentru că este «pură», nedeliberată… (…) Stuporile succesive ale eroului dau un puternic fond de autenticitate povestirii. De fapt, capacitatea de a se mira, de a nu ceda comodităţii convenţiilor sociale, care transformă prea curând stratul fertil al percepţiei copilului într-un teren bătătorit de reguli prestabilite, îl însingurează pe protagonist în mijlocul colegilor săi, conferă felului său de a fi datele unei filozofii in nuce. (…) Ultima mirare a protagonistului este legată de moarte, de care Merişor se apropie firesc, ca de un prag după care nu mai urmează nimic. Moartea e un fel de ecuaţie cu rezultatul ştiut dinainte. Senzaţia sfârşitului transpare in rânduri tulburătoare, ca atunci când realizezi că tot ce-ai învăţat în şcoală nu-ţi mai este de nici un folos…” Vitalie Ciobanu

„Merişor parcă ar fi un extraterestru care învaţă comportamentul ciudat al oamenilor, consemnându-I cu scrupulozitate într-un jurnal de expediţie. Hipersensibil, el îşi trăieşte starea de graţie răpit de liniştea serii, atunci când se poate interioriza şi lăsa în voia contemplaţiei. Mirarea perpetuă a personajului narator este interesantă în sine, pentru că este «pură», nedeliberată… (…) Stuporile succesive ale eroului dau un puternic fond de autenticitate povestirii. De fapt, capacitatea de a se mira, de a nu ceda comodităţii convenţiilor sociale, care transformă prea curând stratul fertil al percepţiei copilului într-un teren bătătorit de reguli prestabilite, îl însingurează pe protagonist în mijlocul colegilor săi, conferă felului său de a fi datele unei filozofii in nuce. (…) Ultima mirare a protagonistului este legată de moarte, de care Merişor se apropie firesc, ca de un prag după care nu mai urmează nimic. Moartea e un fel de ecuaţie cu rezultatul ştiut dinainte. Senzaţia sfârşitului transpare in rânduri tulburătoare, ca atunci când realizezi că tot ce-ai învăţat în şcoală nu-ţi mai este de nici un folos…” Vitalie Ciobanu

„Există în romanul lui Constantin Cheianu doi Dan Mătăsaru: unul e ziaristul curajos, amenințat cu moartea de politicienii corupți care au confiscat Republica Moldova, aclamat ca un erou de popor; altul e cel fragil, care nu poate uita traumele copilăriei din Basarabia sovietică, marcată de tatăl bețiv și mama autoritară. Tot ce a urmat e o evadare nereușită din acea copilărie brutală. Numai că smulgerea definitivă nu e posibilă. Între ipostaza infantilă și aceea matură se înșiră câteva experiențe erotice cu rol formator. E nevoie de multe stângăcii, nereușite, dar și confirmări de sine descoperite de-a lungul câtorva întâmplări afective și senzuale, pentru a putea suplini iubirea atât de dură a mamei. La finalul drumului, în culmea gloriei, protagonistul descoperă că e același ca la șase-șapte ani, ca un ceas rămas neîntors jumătate de veac, și caută o împăcare cu trecutul. Dependența e un roman social, politic, erotic, dar mai ales un bildungsroman scris dezinhibat, cu ruperi de ritm tematice și stilistice, care se citește pe nerăsuflate.” (Bogdan Crețu)