„Cristina Drăghici iși oficiază poezia ca o zeiţă pe deplin sigură de puterea ei de a fi în lume. Ochiul ei imens, care se deschide până la capăt, cuprinde şi înregistrează totul: o inimă mică, găsită în lăzile de gunoi şi ţinută cu grijă în palme, fiinţa pe care nu a născut-o nimeni şi care şi-a generat singură placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobră regală, a găsit jugulara, ţesătoarea de traumă, femeia-citoplasmă care captează lumina.

Fiecare poem al ei e un manifest radical şi totodată tandru, dar şi un experiment la limită: survolează apele şi coboară în subteran şi, asemenea unei celule, poate lua forme infinite. Respiră acea muzică despre care vorbea Angela Marinescu – «muzica din adâncuri, spartă, care ţine şi de lume, şi de univers, şi de stele, dar şi de pămînt, de sânge şi de suferinţă.»

Deşi vulnerabilă şi fragilă, vocea Cristinei Drăghici nu ezită: matură şi limpede, are forţa râurilor care înving baraje şi curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeşte pentru fiecare dintre noi. Şi ne înveleşte protector în mătase neagră.” (Domnica Drumea)

„Poezia Cristinei Drăghici este un amestec de violenţă şi delicateţe ce creează în mintea cititorului un spaţiu acut senzorial în care scenele poetice se constituie corporal şi atingerile ustură, dar seduc simultan. E multă tensiune şi un strop de alienare, e tandreţe şi neputinţă, e o prezenţă hipervitală în mijlocul unei mări de absenţă, iar absenţa are memorie şi o corporalitate fantomatică, dureroasă, rezultat al unei îndelungate şi mistuitoare interiorizări. E şi mult erotism în cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atât mai straniu şi mai ademenitor, poemele se desfăşoară ca o serie de scurtmetraje japoneze în care cruzimea şi senzualitatea se contopesc şi identifică. Teritoriul explorat e acela al traumei mocnite şi al singurătăţii eliberatoare ce capătă sens printr-o explozie a revoltei. O carte ce te face să treci prin tot spectrul de emoţii, să simţi, şi te determină să treci printr-o lectură de identificare, indiferent dacă eşti femeie sau bărbat, empaticiă sau ciniciă, şi să conştientizezi măsura tragică a ceea ce în fond ne face umani: capacitatea de a ne sacrifica.” (Cosmin Perţa)

„Cartea Cristinei Drăghici îmi aminteşte de un pasaj dintr-un eseu de Adrienne Rich care spune că noi nu suntem întrebarea sau problema altcuiva, noi suntem cele care punem întrebarea, noi suntem cele care punem problema. «Un râs ca un zgomot de sticle sparte» e un «râs al Medusei» al femeilor din periferia Europei, al tuturor femeilor care au fost, sunt şi vor fi înaintea, după, în acelaşi timp cu noi şi datorită cărora suntem, de fapt, aici.” (Cătălina Stanislav)