„Am citit cu bucurie fiecare frază – impecabil formulată – din romanul Emanuelei Iurkin. Ceea ce reușește ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs și trăire. Acțiunea se desfășoară, de fapt, în mintea/sensibilitatea/fluxul experiențial al unui eu narativ vulnerabil și lucid – perfect transparent sieși, în cele mai intime resorturi, fapt ce-l face, tocmai, neîncrezător în ceea ce simte – care e un loc al deschiderii pline de dragoste spre alte două personaje centrale, ambele masculine. Unul e tatăl absent, făcut prezent prin adresare – adresare ce ia forma romanului însuși, – iar celălalt e iubitul care, devenit absent, își face simțită urma în însăși vocea și sensibilitatea povestitoarei. Prin atenția egală la peisajul interior și la detaliile afective ale șirului de situații descrise, vocea, fără a înceta să fie singulară, reușește să-i ofere cititorului două posibilități: a empatiza cu ea și a-i permite să te consoleze.” (Alexandru Cosmescu)