„Cum îl văd, îl aud și-l citesc eu pe Emilian Galaicu-Păun? Ca pe un, prin menire, scriptor, scrib, copist monastic, cu inluminuri, dar și ca pe un akakievician și bacovian, căruia vremurile „i-au dat de scris”, iar el scrie, nu se lasă covîrșit de lipsa de motivație metafizică a lui Bartleby, deși sînt sigur că uneori îl încearcă și asta, altfel nu ne-ar propune Trilogia nimicului – „De ce există mai degrabă ceva decît nimic?”, obsesivă întrebare; îl mai văd ca pe un pisar al memoriei locului, luptînd cu armele lor împotriva vechiului nou și nou nou roman și a orice dogmă cu pretenție de canon estetic, a „the french theory”, y compris a lui Derrida (la différance, eterna amînare și nefixare a sensului), pentru a recupera rezolut referentul istoric și sensurile lui dureroase (Basarabia sovietizată, așa-numita R.S.S. Moldovenească, ocupată, ideologizată, cunoscînd foametea, deportările, gulagul, suferind un atac diabolic asupra limbii și a identității românești); încît, revenind la prezent, Em. G.-P. să arunce un ochi critic, de „învățătură și certare”, peste hăurile și Chăurile contemporane. Îl văd, de asemenea, ca pe un logofăt și logos-făt, joculator de vorbe, calamburgiu ermetic, „showtronian” al dislocărilor, permutărilor, recombinărilor, a cărui energie ludică de nestăvilit cheamă însă, deși nu disprețuiește nici gratuitatea, Verbul și pneuma. Sub mască de autor, auctor, actor lucrează, ca un mare meseriaș și ca un inspirat, scriitorul inconturnabil, și, în ultimă instanță, poetul. Paginile sale alcătuiesc nu o carte de nisip, ci un organism textual în continuă regenerare și expansiune, un straniu, fascinant și, uneori, înspăimîntător blob literar.” (O. Nimigean)

„…e un limbaj tare, salvific, menit măcar să cenzureze fatalitatea morţii, cea care-l «caută» pe poet «cu mână de moaşă». Acesta e miezul iradiant – şi inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Emilian Galaicu-Păun: coincidenţa dintre naştere şi moarte, inseparabilitatea, indistincţia lor. (…) Galaicu-Păun mizează pe o stihialitate dezlănţuită a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului, iar spasmul are gramatica diafană – şi atroce totodată – a misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample convulsii – sau cutremure – atât ale fiinţei, cât şi ale limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii şi care răsfrânge în pagină o panică vag controlată a propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian, inserţiile brutale de real şi inflamaţiile sarcastice exprimă la el o condiţie de febră profetică; nu sunt simple transcripţii, ci inducţii violente de angoase iar realul, oricât de imediat, se proiectează, de fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative, ca epifanii entropice.” (Al. Cistelecan)