„Simbolul e mereu ambiguu, polivalent, proteiform; nu poate fi închis în câteva formule. În rest, el nu se traduce doar prin anumite cuvinte și texte, dar și prin imagini, obiecte, gesturi, ritualuri, credințe, comportamente. Cercetarea lui e cu atât mai anevoioasă cu cât ceea ce spun înșiși autorii Evului Mediu, inclusiv cei mai iluștri, nu acoperă câtuși de puțin extinderea câmpurilor sale de acțiune, nici diversitatea sau suplețea modurilor sale de intervenție. În plus, este vorba de un obiect al istoriei pentru cercetarea căruia pericolul anacronismului îl pândește pe istoric în cazul fiecărui document. În fine, această cercetare, prin însuși faptul de a fi întreprinsă, prezintă adeseori riscul de a face ca simbolul să piardă o bună parte a dimensiunilor sale efective, estetice, poetice sau onirice.”

„…Nu în ultimul rând, aș dori să arăt cum căderea de pe cal a unui principe capețian în floarea vârstei, în toamna lui 1131, nu aparține doar unei istorii dinastice și politice; ea ține, totodată și mai cu seamă, de istoria simbolică. Pata de rușine pusă de acel porcus diabolicus este de așa natură, încât nu va putea fi ștearsă de monarhia franceză câțiva ani mai târziu decât pin adoptarea a două embleme purificatoare, împrumutate de la atributele iconografice ale Fecioarei: floarea de crin și culoarea albastră. Aceste două atribute se vor uni pe la mijlocul secolului al XII-lea sau puțin mai târziu spre a forma armoariile regelui Franței. Din marial, crinul devine regal, iar aurul, altădată rezervat reginei Cerurilor, culoarea dinastiei Capețienilor. În consecință, de-a lungul secolelor, decenii la rând, aceeași culoare albastră nu va fi doar una familială și dinastică, dar și monarhică, de stat, și, în cele din urmă, națională.”