Între aceste coperți se adună două texte care au fost două cărți separate: tzara mea, publicată în 2001, și Capcanele identității, publicată în 2011. Deceniul scurs între publicarea celor două cărți e marcat de o dublă ieșire din capcana căutării identității naționale, căci capcana a fost cu un dublu mecanism de prindere: o cursă cotidiană, întinsă zi de zi, și o cursă teoretică asemenea unui văl gros pe ochi. În tzara mea deconstruiam discursurile care mă încadrau în „voi, studenții basarabeni în Romania”. Sub auspiciile unui poem de Tristan Tzara, puneam cele două corpuri ale țării în trei valize și, eliberată dadaist de povara țărilor și identității, mergeam mai departe. Iar acea eliberare genera un optimism motivant, care m-a dus direct în cealaltă cursă. Am vrut să îndrept lumina ce îmi părea mie că vine dinspre teorii și asupra celorlalți care treceau printr-o autentică, dar iritantă nedumerire, întrebându-se aprig ce limbă vorbesc și cine/ce sunt. Înfruntarea cu principiul nevăzut, dar fondator al științelor numite sociale, precum că lumea e împărțită în națiuni și fiecare trebuie să aibă o națiune cum are un nas și două urechi, a durat un deceniu, iar Capcanele identității e povestea acestei înfruntări. Intrată de un sfert de veac în secolul 21 și în posesia unor tehnologii avansate, lumea, de la un capăt la altul, se afundă în mlaștina naționalistă, „își ia țările înapoi”, duce
războaie pentru teritorii, reia discursuri și gesturi otrăvitoare sfidând istoria… Reeditarea acestor două cărți trage din nou vălurile identitare de pe ochi și e o intervenție în contextul politic prezent.

„Unul din scriitorii care au izbutit să înfrângă clișeele vremii și să facă din boală o experiență cu adevărat tulburătoare a fost M. Blecher. Reticent și aproape pedant în observațiile sale, minuțios și aspru în analiză, conștient că toate tribulațiile trăite nu sunt decât un purgatoriu pe care e silit să-l traverseze, Blecher și-a privit boala cu sentimentul unei fatalități decente, cu conștiința incurabilității ei. (…) Tipologic, proza lui Blecher aparține, așadar, direcției autenticiste și experimentale, literaturii de factură subiectivă, confesivă, promovată și teoretizată la noi de Camil Petrescu. Pentru Blecher, lumea pe care cuvintele o caută cu exasperări epuizante, de animal de pradă, e aceea a visului. Este irealitatea imediată în care viața obișnuită se despoaie de carnea ei flască și amorfă, pentru a rămâne în ipostaza grotesc-fascinantă de schelet, de fantoșă ireală, artificială. Realitatea – care e, pentru Blecher, o ființă greoaie și buimacă – poartă în pântecele ei germenii visului, un întreg imperiu de proiecții onirice. (…) Într-un registru al maximei calofilii, prozatorul ne-a dat imaginea ființei despovărate de propriul ei corp, în care s-a cuibărit, voluptos, suferință.” (Radu G. Țeposu)

Cartea Femeia cu ochi de șoim este o colecție de nuvele cu o tematică diversă, dar în majoritatea predomină „ochiul”, organ care îndeplinește nu doar un rol important în organismul nostru, dar și simbol al iluminării și înțelepciunii interioare. Metaforic, ochiul este ca un caleidoscop, în care se reflectă trecerea vieții, ca un binoclu, prin care poți privi în depărtare, spre viitor. Toate personajele sunt optimiste și cred cu toată certitudinea că, într-o zi, visul lor se va realiza, fiindcă nimic în lume nu este întâmplător: nici aventurile de dragoste, nici misterele. În viață totul are un rost cu început și sfârșit.
În această colecție se evidențiază printr-un accentuat realism magic nuvelele în care animalele, plantele și obiectele devin personaje principale. Ele sunt subconștientul nostru și dau narațiunii un ritm melodic și profund.

„Măştile timpului poate fi unul dintre romanele semnificative ale anului de proză 2024. E un roman care îşi respectă titlul. Fiecare capitol poate purta o mască sau poate purta un dialog despre ziua de azi: «Masca trecutului», «Omul care ura pe toată lumea», «Datoria trebuia plătită», «Apariţia fantomei» sau «De ce dispare pe nesimţite o mare iubire», „În mijlocul vulcanului» sau «Ştie cineva cum se va sfârşi povestea?». Ar mai trebui să citim povestea sau e de ajuns să citim titlul? Romancierul are grijă de noi! Are grijă şi pe mai departe, pentru că ne descrie o galerie de femei fascinante, la fel cum sunt şi bărbaţii din cuprinsul romanului. Seamănă cu cei pe care i-am văzut în cutare film, cu, de pildă, Maurice Ronet, în anii săi glorioși! Sunt vedete. Dar Loreta, minunata eroină a cărții, de ce suferă? De ce suferă încât ajunge să recurgă la un gest infernal? Măștile timpului e însă și un roman scris în cheie politică, car survolează ultimii ani ai comunismului românesc și apoi întreaga perioadă post-decembristă. Suntem mereu puşi într-o situaţie limită, în care povestitorul smulge toate măştile. Ne arată desfăşurătorul, aşa cum ne prevenise prin titlu. Într-un timp în care autorul nu mai are grijă de cititorul său, nu-l mai ocroteşte cu pagini fericite, Adrian Marcu propune un roman-model. Să-l citim și recitim cu iubire.” (Cornel Ungureanu)

„Cum se întâmplă de regulă în romanele atinse de harul vizionarismului, această istorie personală tinde să dea seama de istoria unei întregi generații.” (Radu Aldulescu)

„Marea reușită a cărții e însă cea stilistică. Toată confuzia întreținută la nivel epic, blurată adesea liric (e un lirism al tușelor groase), capătă fluiditate prin soluția stilistică, aceea a unei proze adesea paroxistice, cu ruperi de ritm studiate, cu contraste abil manipulate și registre care se completează potrivit și dau o structură cărții. Combinînd furia existențial-narativă a lui Céline cu fantezismul etilic al lui Venedikt Erofeev, dar și cu cel al lui Ion Mureșan, dislocările semantice lautréamontiene sau formal-suprarealiste cu mizerabilismul, broderiile poetice cu literalitatea, Dan Ciupureanu reușește un amplu poem vizionar.” (Bogdan Crețu)

„Dan Ciupureanu «explodează» într-un Bildungsroman à rebours: autoficțiune crudă, nu doar lipsită de concesii pentru amorul propriu al naratorului, ci chiar înclinată spre un anumit masochism, susținută de un ritm care îți taie respirația, poetică, însă cu un simț al grotescului ce trimite, păstrând proporțiile, la tribulațiile lui Ferdinand din Moarte pe credit, cu o tușă de candoare salingeriană și, pe alocuri, cu o încrâncenare à la Eddie Bellegueule, din fericire fără urmă de inflamare ideologică și resentimentară. Toate acestea, punctate de flashuri psihotice care te duc cu gândul la Recviem pentru un vis. Scrisul lui Dan Ciupureanu are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanță și retroactiv un pariu cu literatura. Un pariu câștigat miraculos.” (O. Nimigean)

„Nickel îmi pare a fi un montaj de epifanii, ca să folosesc termenul joycean. Cititorului i se propune completarea unui puzzle de secvențe, stop-cadre, zoomuri, replici suspendate, e prins, încă nedumerit, într-o «coregrafie» textuală cu efecte imagistice, sonore, ritmice în care, miraculos, se întrevede și apoi se confirmă o solidă construcție epică. În doar cîteva zeci de pagini sînt surprinse atît șocul, cît și interferențele a două lumi, română și franceză, ne copleșește prin autenticitatea sa un «furnicar» de figuri, niciuna convențională, ci oameni vii, femei, mai ales, și bărbați, fiecare cu poveștile lor – traume, speranțe, curenți erotici, simpatii, antipatii – , într-un joc de pesanteur și grâce, de team building și serbări galante, de limbaje pe un foarte larg registru, chiar și cu ecouri dinspre autobază, dar în montura unui corpus de mare rafinament estetic, cu segmente de orfevrerie și dantelărie stilistică. Nickel este cu adevărat «nickel”. Să-l savurăm!” (O. Nimigean)

„Poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea! O poveste surprinzătoare, spusă cu o voce energică, tandră și precisă, care nu seamănă cu nimic din ce am citit în ultima vreme în literatura română, o poveste care rămâne cu tine.” (Veronica D. Niculescu)