„Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre, cu emoții. Dacă ar fi să-i caut înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă, ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție, că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac. Nu știu cum de-i reușește asta, dar îi reușește din plin, îi reușește fără să-și fi propus asta. Poezia Nataliei Pîntea este expresia firii ei deschise și sincere și rodul caracterului ei nobil și optimist. E o poezie care pur și simplu o să vă încânte.” (Dumitru CRUDU)

„Adelina Labic-Lungu face parte din acel gen poetic pentru care existența și amenințările ei nevăzute sunt un combustibil amar și prețios. Ai senzația citindu-I poemele scurte, ușor moralizatoare, copleșite de delicatețe și revoltă, că poeta a dezvoltat niște simțuri anume. Dacă lumea pe care o descrie n-ar fi una dramatică, tragică, aș fi înclinat să îl citez pe Caragiale. Ea simte enorm. Toate micile și marile tragedii îi stimulează discursul liric.

Amintirile din epoca sovietică, orașul părăsit, locul măcelurilor de odinioară, războiul de peste graniță, toate aceste lucruri construiesc în filigran, într-o dulce amară resemnare o imagine nouă: lumea care ar fi putut fi, dar nu a fost niciodată.

Poemele Adelinei se citesc ușor, ca o poveste, ca o viață care trece prin fața ochilor.” (Florin Iaru)

„Poezia psihică a Angelei Marinescu a avut darul să conțină și să asume o cerebralitate senzorială și o senzorialitate cerebrală. Niciodată nu a fost vorba doar de creier ori doar de corp, ci mereu de ambele și de o hibridare a lor.” (Ruxandra Cesereanu)

„Poezia lui Ion Caraion este asemenea epidermei celei mai subțiri – cea de sub braț – pe care au fost stinse nenumărate mucuri de țigară – Canal, Poarta Albă, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. Orice mișcare a mâinii de a pune pe hârtie un vers este comandată de o durere pe care nervii nu o pot uita, chiar dacă pielea pare oarecum vindecată. Pentru poet, «Niciun întuneric nu e deplin». Versatilitatea estetică există, metamorfozele stilistice există și ele, dar ele nu pot ascunde autoritatea metatemei. «Ce rafinate, în cumpănirea lor», – scrie Ion Negoițescu – «au devenit aluziile poetului! Parcă prin versurile lui Caraion s-ar prefira, împleti și despleti Metamorfozele lui Ovidiu…»” (Dorin Tudoran)