„Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre, cu emoții. Dacă ar fi să-i caut înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă, ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție, că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac. Nu știu cum de-i reușește asta, dar îi reușește din plin, îi reușește fără să-și fi propus asta. Poezia Nataliei Pîntea este expresia firii ei deschise și sincere și rodul caracterului ei nobil și optimist. E o poezie care pur și simplu o să vă încânte.” (Dumitru CRUDU)

„Adelina Labic-Lungu face parte din acel gen poetic pentru care existența și amenințările ei nevăzute sunt un combustibil amar și prețios. Ai senzația citindu-I poemele scurte, ușor moralizatoare, copleșite de delicatețe și revoltă, că poeta a dezvoltat niște simțuri anume. Dacă lumea pe care o descrie n-ar fi una dramatică, tragică, aș fi înclinat să îl citez pe Caragiale. Ea simte enorm. Toate micile și marile tragedii îi stimulează discursul liric.

Amintirile din epoca sovietică, orașul părăsit, locul măcelurilor de odinioară, războiul de peste graniță, toate aceste lucruri construiesc în filigran, într-o dulce amară resemnare o imagine nouă: lumea care ar fi putut fi, dar nu a fost niciodată.

Poemele Adelinei se citesc ușor, ca o poveste, ca o viață care trece prin fața ochilor.” (Florin Iaru)

„Unul din scriitorii care au izbutit să înfrângă clișeele vremii și să facă din boală o experiență cu adevărat tulburătoare a fost M. Blecher. Reticent și aproape pedant în observațiile sale, minuțios și aspru în analiză, conștient că toate tribulațiile trăite nu sunt decât un purgatoriu pe care e silit să-l traverseze, Blecher și-a privit boala cu sentimentul unei fatalități decente, cu conștiința incurabilității ei. (…) Tipologic, proza lui Blecher aparține, așadar, direcției autenticiste și experimentale, literaturii de factură subiectivă, confesivă, promovată și teoretizată la noi de Camil Petrescu. Pentru Blecher, lumea pe care cuvintele o caută cu exasperări epuizante, de animal de pradă, e aceea a visului. Este irealitatea imediată în care viața obișnuită se despoaie de carnea ei flască și amorfă, pentru a rămâne în ipostaza grotesc-fascinantă de schelet, de fantoșă ireală, artificială. Realitatea – care e, pentru Blecher, o ființă greoaie și buimacă – poartă în pântecele ei germenii visului, un întreg imperiu de proiecții onirice. (…) Într-un registru al maximei calofilii, prozatorul ne-a dat imaginea ființei despovărate de propriul ei corp, în care s-a cuibărit, voluptos, suferință.” (Radu G. Țeposu)

Cartea Femeia cu ochi de șoim este o colecție de nuvele cu o tematică diversă, dar în majoritatea predomină „ochiul”, organ care îndeplinește nu doar un rol important în organismul nostru, dar și simbol al iluminării și înțelepciunii interioare. Metaforic, ochiul este ca un caleidoscop, în care se reflectă trecerea vieții, ca un binoclu, prin care poți privi în depărtare, spre viitor. Toate personajele sunt optimiste și cred cu toată certitudinea că, într-o zi, visul lor se va realiza, fiindcă nimic în lume nu este întâmplător: nici aventurile de dragoste, nici misterele. În viață totul are un rost cu început și sfârșit.
În această colecție se evidențiază printr-un accentuat realism magic nuvelele în care animalele, plantele și obiectele devin personaje principale. Ele sunt subconștientul nostru și dau narațiunii un ritm melodic și profund.