„…e un limbaj tare, salvific, menit măcar să cenzureze fatalitatea morţii, cea care-l «caută» pe poet «cu mână de moaşă». Acesta e miezul iradiant – şi inexorcizabil, de fapt – al poeziei lui Emilian Galaicu-Păun: coincidenţa dintre naştere şi moarte, inseparabilitatea, indistincţia lor. (…) Galaicu-Păun mizează pe o stihialitate dezlănţuită a imaginarului, descărcat în ample tensiuni expresioniste în care revelaţia are concreteţea imediată a spasmului, iar spasmul are gramatica diafană – şi atroce totodată – a misterului. Iese astfel o poezie de înalt voltaj şi de ample convulsii – sau cutremure – atât ale fiinţei, cât şi ale limbajului; o poezie parcă abia scăpată din teroarea viziunii şi care răsfrânge în pagină o panică vag controlată a propriei furori imaginative. Căci poezia lui Emilian Galaicu-Păun dintr-o astfel de furoare cu fond romantic îşi trage principiul vizionar şi chiar reporturile de cotidian, inserţiile brutale de real şi inflamaţiile sarcastice exprimă la el o condiţie de febră profetică; nu sunt simple transcripţii, ci inducţii violente de angoase iar realul, oricât de imediat, se proiectează, de fapt, nu ca notaţie, ci ca ipoteză şi ipostază imaginative, ca epifanii entropice.” (Al. Cistelecan)