„Cartea lui Valentin Guțu reunește cronici lingvistice care descriu – cu deplină claritate, într-un stil captivant și în același timp riguros științific – o serie de abateri de la normele românei standard. Impresionînd prin remarcabila cunoaștere a etimologiei și a semanticii cuvintelor românești, a variantelor sociale și culturale, regionale și istorice ale limbii, autorul argumentează întotdeauna convingător, cu umor și moderație, fără a fi didactic sau încrîncenat; metafora filtrelor este emblematică pentru o fericită reinventare a prescriptivismului, practicat cu prudență și subtilitate, în scopul eficienței comunicative. Cititorul va descoperi în această carte, în primul rînd, o serie de diferențe între uzul limbii române vorbite în Republica Moldova și româna standard: în cuvintele și expresiile vieții cotidiene, în limbajul presei, în stilul juridic și administrativ. Improprietățile, confuziile, calcurile semantice și sintactice sînt puse în cea mai potrivită lumină, prin reconstituirea contextului lor istoric, social și cultural, și sînt raportate la cele mai recente indicații normative (din 2021). Multe dintre recomandări – de exemplu, cele referitoare la punctuație sau la acord – privesc uzul actual al românei vorbite pretutindeni, indiferent de granițe și de influențe. Extrem de utile, mai ales pentru traducători și jurnaliști – sînt explicațiile (de mare actualitate) asupra transcrierii numelor proprii din ucraineană, rusă și belarusă. Filtre este un ghid excelent pentru toți cei care scriu și citesc în limba română și se pot pierde în hățișul variațiilor și al oscilațiilor de tot felul, al incertitudinilor și al ambiguităților pe care textele din mediul online ni le aduc permanent în fața ochilor. E o lectură pasionantă pentru toți cei interesați de starea limbii române de azi.” (Rodica Zafiu)

„Trăim, spunea Baudrillard, într-o lume dominată de experienţe şi sentimente simulate, pierzând capacitatea de a înţelege realitatea, căci ceea ce experimentăm este o realitate deja preparată, editată, digerată de media, evaporată sub strălucirea timpului real al acesteia. Poezia lui Răzvan Ţupa încearcă să creeze o breşă în această realitate simulată.” (Mirela Roznoveanu)

„Răzvan Ţupa vorbeşte, printre alte categorii poetice identificate, despre „evoluţii şi falimentul gândirilor literare totalitare“, despre „redescoperirea societăţii“ şi „resurecţia responsabilităţii poetice individuale“. În asemenea direcţii se îndreaptă chiar poezia lui, evoluând ea însăşi, cum spuneam, de la intimism la social, de la fulguraţie la montaje cinematografice şi de la persoana I singular la persoana I plural ori la un „tu“ generic.” (Adina Dinițoiu)

„Ghenadie Postolache este un profesionist al scrisului. O școală făcută la marii maeștri şi o mână care exersează permanent cu materiale dintre cele mai capricioase sunt argumentele necesare. Într-un alt sens, el este un lup singuratic al literaturii, fără a se încadra în vreun grup literar, fără a fi un scriitor-persoană publică. Un fel de sihastru, citindu-şi în chilia sa psalmii (cărţile religioase chiar sunt pe raftul întâi al bibliotecii personale) şi scriindu-și apocrifele, născute postmodernist din cărţi de religie, beletristică, istorie, filozofie…” (Mircea V. Ciobanu)

„Alexei Şciusev a fost un arhitect înzestrat cu abilităţi unice şi, probabil, singurul arhitect sovietic de rang înalt care a excelat în toate cele trei epoci stilistice din secolul al XX-lea în URSS. Încă înainte de revoluţia din 1917, Şciusev era considerat drept unul dintre cei mai distinşi arhitecţi în stilul Art Nouveau, precum se vede clar şi în proiectele sale pentru lăcaşuri de cult. În anii ’20 Şciusev s-a remarcat în stilul constructivist, devenind unul dintre cei mai importanţi şi, cu siguranţă, unul dintre cei mai buni arhitecţi din Rusia sovietică. În 1931 a trecut la noul stil, numit stalinist, fiind, de fapt, unul dintre fondatorii acestuia în calitate de arhitect al primelor şi, probabil, al celor mai odioase edificii staliniste. Multiplele sale titluri şi premii şi, desigur, statutul său de unul dintre cei mai importanţi arhitecţi sovietici i-au revenit lui Şciusev în timpul domniei lui Stalin. Le-a căştigat şi pentru unele modele lipsite de valoare, dar care satisfăceau perfect gusturile celor de la guvernare. Şi totuşi, adevăratele sale succese (cele de până la Revoluţie şi cele din anii ’20) au rămas în umbră, neinvestigate şi, multe dintre ele, practic necunoscute. În perioada sovietică, desigur, arhitectura bisericească prerevoluţionară nu se bucura de o atenţie pe măsură. În cele din urmă, Alexei Şciusev, arhitectul eclectic-stalinist, l-a eclipsat complet pe celălalt Şciusev – fostul constructivist rafinat şi sensibil.” (Dmitri Hmeiniţki)