Între aceste coperți se adună două texte care au fost două cărți separate: tzara mea, publicată în 2001, și Capcanele identității, publicată în 2011. Deceniul scurs între publicarea celor două cărți e marcat de o dublă ieșire din capcana căutării identității naționale, căci capcana a fost cu un dublu mecanism de prindere: o cursă cotidiană, întinsă zi de zi, și o cursă teoretică asemenea unui văl gros pe ochi. În tzara mea deconstruiam discursurile care mă încadrau în „voi, studenții basarabeni în Romania”. Sub auspiciile unui poem de Tristan Tzara, puneam cele două corpuri ale țării în trei valize și, eliberată dadaist de povara țărilor și identității, mergeam mai departe. Iar acea eliberare genera un optimism motivant, care m-a dus direct în cealaltă cursă. Am vrut să îndrept lumina ce îmi părea mie că vine dinspre teorii și asupra celorlalți care treceau printr-o autentică, dar iritantă nedumerire, întrebându-se aprig ce limbă vorbesc și cine/ce sunt. Înfruntarea cu principiul nevăzut, dar fondator al științelor numite sociale, precum că lumea e împărțită în națiuni și fiecare trebuie să aibă o națiune cum are un nas și două urechi, a durat un deceniu, iar Capcanele identității e povestea acestei înfruntări. Intrată de un sfert de veac în secolul 21 și în posesia unor tehnologii avansate, lumea, de la un capăt la altul, se afundă în mlaștina naționalistă, „își ia țările înapoi”, duce
războaie pentru teritorii, reia discursuri și gesturi otrăvitoare sfidând istoria… Reeditarea acestor două cărți trage din nou vălurile identitare de pe ochi și e o intervenție în contextul politic prezent.

„Lucrarea, copioasă și bine scrisă, abundă în informații privitoare la ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu în cadrul Partidului Comunist până când ajunge la putere în 1965, vorbește despre politica sa naționalistă și modernizatoare impusă la modul violent, despre independența sa în sânul lagărului sovietic, despre puterea sa represivă marcată de omniprezența Securității, despre cultul personalității, fără a uita obstinația acestuia de a-și conferi o legitimitate științifică prin confecționarea unor diplome false. (…) O biografie magistrală, bazată pe o foarte importantă muncă de arhivă, care ne invită să reflectăm la entuziasmul pe care-l exercită dictatorii sângeroși înainte de a-și arunca țările lor în coșmar.” (Le Figaro Histoire)

„Citindu-i poezia, auzi în fiecare vers respirația ei adâncă, așa cum respiră oamenii după unele catastrofe care li se întâmplă sau după unele atacuri de panică. E o respirație profundă care umple cu oxigen poezia. Iar sufletele noastre, cu emoții. Dacă ar fi să-i caut înrudirile cu poeții români, aș zice că seamănă cu Ana Blandiana și Ruxandra Novac. E la fel de serafică și pură ca și cele două poete. Când o întâlnești pe stradă, ai impresia că plutește. Zâmbește întruna și se uită la lume cu ochi plini de uimire. Emană atâta bună dispoziție, că unii oameni o caută doar pentru a scăpa de tristețe sau depresie. Poezia ei este o combinație între seninătatea și candoarea din poezia Anei Blandiana și cruzimea angelică din poezia Ruxandrei Novac. Nu știu cum de-i reușește asta, dar îi reușește din plin, îi reușește fără să-și fi propus asta. Poezia Nataliei Pîntea este expresia firii ei deschise și sincere și rodul caracterului ei nobil și optimist. E o poezie care pur și simplu o să vă încânte.” (Dumitru CRUDU)

„Adelina Labic-Lungu face parte din acel gen poetic pentru care existența și amenințările ei nevăzute sunt un combustibil amar și prețios. Ai senzația citindu-I poemele scurte, ușor moralizatoare, copleșite de delicatețe și revoltă, că poeta a dezvoltat niște simțuri anume. Dacă lumea pe care o descrie n-ar fi una dramatică, tragică, aș fi înclinat să îl citez pe Caragiale. Ea simte enorm. Toate micile și marile tragedii îi stimulează discursul liric.

Amintirile din epoca sovietică, orașul părăsit, locul măcelurilor de odinioară, războiul de peste graniță, toate aceste lucruri construiesc în filigran, într-o dulce amară resemnare o imagine nouă: lumea care ar fi putut fi, dar nu a fost niciodată.

Poemele Adelinei se citesc ușor, ca o poveste, ca o viață care trece prin fața ochilor.” (Florin Iaru)

„Unul din scriitorii care au izbutit să înfrângă clișeele vremii și să facă din boală o experiență cu adevărat tulburătoare a fost M. Blecher. Reticent și aproape pedant în observațiile sale, minuțios și aspru în analiză, conștient că toate tribulațiile trăite nu sunt decât un purgatoriu pe care e silit să-l traverseze, Blecher și-a privit boala cu sentimentul unei fatalități decente, cu conștiința incurabilității ei. (…) Tipologic, proza lui Blecher aparține, așadar, direcției autenticiste și experimentale, literaturii de factură subiectivă, confesivă, promovată și teoretizată la noi de Camil Petrescu. Pentru Blecher, lumea pe care cuvintele o caută cu exasperări epuizante, de animal de pradă, e aceea a visului. Este irealitatea imediată în care viața obișnuită se despoaie de carnea ei flască și amorfă, pentru a rămâne în ipostaza grotesc-fascinantă de schelet, de fantoșă ireală, artificială. Realitatea – care e, pentru Blecher, o ființă greoaie și buimacă – poartă în pântecele ei germenii visului, un întreg imperiu de proiecții onirice. (…) Într-un registru al maximei calofilii, prozatorul ne-a dat imaginea ființei despovărate de propriul ei corp, în care s-a cuibărit, voluptos, suferință.” (Radu G. Țeposu)