„Dacă o piesă sau un scenariu clasic este creația unui anumit autor de la idee, temă, personaje și până la ultimul cuvânt scris, atunci teatrul documentar folosește exclusiv texte deja existente, așa-zise documente, cum ar fi: scrisori, telegrame, stenograme, articole de ziar, rapoarte, jurnale, sondaje etc., etc. (…) Dacă, în cazul unui text de teatru de ficțiune, autorul operează cu imaginația (chiar dacă se inspiră din realitate), atunci regula de bază în teatrul verbatim este să nu schimbi nimic, să aduci faptele și vorbele oamenilor așa cum au fost expuse și documentate. Rolul autorului în teatrul documentar se reduce la selectarea și organizarea materialului colectat și construirea textului dramatic pe baza acestor texte.” (MIHAI FUSU)

„Teatrul verbatim (din lat. „cuvânt cu cuvânt”) este un spectacol bazat pe texte istorice atribuite unor persoane concrete, extrase din diverse surse – memorii, stenograme, documente arhivistice, mărturii, articole din presa vremii etc. –, concepute, colectate şi adunate în așa manieră, încât să restabilească cât mai aproape de realitate atmosfera evenimentelor ce s-au produs cândva. Aici scenaristul şi istoricul se apropie. Istoria ca narațiune a trecutului este și ea un act de imaginație, de reconstruire, ambii selectează informaţiile dintr-un șuvoi continuu de fapte, evenimente şi fenomene, pe care le colectează, organizează şi adaptează, ca să le plămădească într-o narațiune (mai mult sau mai puţin) coerentă. Şi deoarece faptele trecutului prind contur şi sens doar într-o povest(ir) e, teatrul, care oferă textului șansa să se întrupeze în rostire, sunete şi lumini, parcă este creat pentru o asemenea apropiere…” (VIRGIL PÂSLARIUC)

„A șaptea kafana. Textul se oprește și apar întrebări: cum poate sau cum vrea această lume a noastră să ajute? Cum să ușurăm viața și să ajutăm aceste femei descompuse să reînvie? Unde se oprește infernul? Fiecare suferă în sine, pentru sine… Atunci, viața, cine o va da înapoi? Când mărturisim, o mică sursă de lumină prinde viață și o ușă se deschide spre celălalt…” (NATALIE PIVAIN, regizoare, Franța)

„Casa M ne pune faţă în faţă cu o gravă problemă socială, pentru soluţionarea căreia autorităţile par să fi găsit soluţiile necesare, dar, în acelaşi timp, aceasta continuă să persiste, din inerţia sistemului şi a mentalităţilor.” (AURELIA BORZIN, scriitoare, fotografă)

„Seducerea și recrutarea copiilor prin intermediul rețelelor sociale în scopul exploatării sexuale a devenit un flagel al societății moderne, care afectează nu doar Moldova, ci și alte țări, inclusiv Franța. Corp de copil desfășoară cu finețe și precizie mecanismele de influență și manipulare.” (Compania teatrală 5h38, Franța)

„Autorii ating tema destinelor umane traumatizate, dar și neputința socială, ignoranța oamenilor și a statului, care este încă nepregătit pentru schimbări cardinale: a scoate cătușele de pe minte și suflet, a deschide ușa spre acești oameni și a se elibera de prejudecăți. Shakespeare pentru Ana nu este o dramă a deținuților, ci o dramă socială despre aspectele care au provocat aceste crime.” (NATALIA BOȚAN, jurnalistă, activistă în domeniul drepturilor omului)