„Dacă o piesă sau un scenariu clasic este creația unui anumit autor de la idee, temă, personaje și până la ultimul cuvânt scris, atunci teatrul documentar folosește exclusiv texte deja existente, așa-zise documente, cum ar fi: scrisori, telegrame, stenograme, articole de ziar, rapoarte, jurnale, sondaje etc., etc. (…) Dacă, în cazul unui text de teatru de ficțiune, autorul operează cu imaginația (chiar dacă se inspiră din realitate), atunci regula de bază în teatrul verbatim este să nu schimbi nimic, să aduci faptele și vorbele oamenilor așa cum au fost expuse și documentate. Rolul autorului în teatrul documentar se reduce la selectarea și organizarea materialului colectat și construirea textului dramatic pe baza acestor texte.” (MIHAI FUSU)

„Teatrul verbatim (din lat. „cuvânt cu cuvânt”) este un spectacol bazat pe texte istorice atribuite unor persoane concrete, extrase din diverse surse – memorii, stenograme, documente arhivistice, mărturii, articole din presa vremii etc. –, concepute, colectate şi adunate în așa manieră, încât să restabilească cât mai aproape de realitate atmosfera evenimentelor ce s-au produs cândva. Aici scenaristul şi istoricul se apropie. Istoria ca narațiune a trecutului este și ea un act de imaginație, de reconstruire, ambii selectează informaţiile dintr-un șuvoi continuu de fapte, evenimente şi fenomene, pe care le colectează, organizează şi adaptează, ca să le plămădească într-o narațiune (mai mult sau mai puţin) coerentă. Şi deoarece faptele trecutului prind contur şi sens doar într-o povest(ir) e, teatrul, care oferă textului șansa să se întrupeze în rostire, sunete şi lumini, parcă este creat pentru o asemenea apropiere…” (VIRGIL PÂSLARIUC)