Între aceste coperți se adună două texte care au fost două cărți separate: tzara mea, publicată în 2001, și Capcanele identității, publicată în 2011. Deceniul scurs între publicarea celor două cărți e marcat de o dublă ieșire din capcana căutării identității naționale, căci capcana a fost cu un dublu mecanism de prindere: o cursă cotidiană, întinsă zi de zi, și o cursă teoretică asemenea unui văl gros pe ochi. În tzara mea deconstruiam discursurile care mă încadrau în „voi, studenții basarabeni în Romania”. Sub auspiciile unui poem de Tristan Tzara, puneam cele două corpuri ale țării în trei valize și, eliberată dadaist de povara țărilor și identității, mergeam mai departe. Iar acea eliberare genera un optimism motivant, care m-a dus direct în cealaltă cursă. Am vrut să îndrept lumina ce îmi părea mie că vine dinspre teorii și asupra celorlalți care treceau printr-o autentică, dar iritantă nedumerire, întrebându-se aprig ce limbă vorbesc și cine/ce sunt. Înfruntarea cu principiul nevăzut, dar fondator al științelor numite sociale, precum că lumea e împărțită în națiuni și fiecare trebuie să aibă o națiune cum are un nas și două urechi, a durat un deceniu, iar Capcanele identității e povestea acestei înfruntări. Intrată de un sfert de veac în secolul 21 și în posesia unor tehnologii avansate, lumea, de la un capăt la altul, se afundă în mlaștina naționalistă, „își ia țările înapoi”, duce
războaie pentru teritorii, reia discursuri și gesturi otrăvitoare sfidând istoria… Reeditarea acestor două cărți trage din nou vălurile identitare de pe ochi și e o intervenție în contextul politic prezent.

„Fugea limba de sub picioare și alunecam în adâncurile limbii ce se dezintegra. Constatarea «greșit»zdruncinase limba și de-la-sine-înțelesul singurei limbi pe care o vorbisem dintotdeauna se retrăgea. Și mă opream, după un bâlbâit baroc, în mijlocul unei propoziții ca să întreb dacă există în limba română un cuvânt sau altul, cuvinte banale, comune. Apoi renășteam, fiară cu zeci de antene, gheare și colți, pentru a detecta greșeala celorlalți, iar «greșit!»devenea o sentință dată celui ce greșește, căci o greșeală nu era doar o greșeală «de limbă» – omul care a rostit sau a scris greșit este el însuși o eroare, e o fisură în ființa lui… Cum am ajuns victimă și torționar în colivia limbii? De ce a fost posibilă această vânătoare reciprocă în limba care ar trebui să fie instantaneu și necondiționat prezentă, numită și limba maternă? Și ce se întâmplă atunci când, de prea multe corectări, de-la-sine-înțelesul acestei limbi este zdruncinat? Cartea încearcă să răspundă la aceste întrebări povestind istoria unui tragicomic l’amour de la langue.” (Tamara Cărăuș)

„Dragul meu CV, iartă-mă că te-am trimis în toate cele patru vânturi și te-am pus să concurezi cu CV-uri groase, de la case mai mari, cu magnifice realizări în ele. Probabilte fac să roșești. Trebuie să te prefaci că nu mă cunoști…” (Tamara Cărăuș)