„A stat în Brazilia, Irlanda, China, Statele Unite ale Americii, Norvegia, Franța, Anglia, Spania, Portugalia și de fiecare dată a luat cu el câte ceva de prin lumile astea. O iubire, o situație, un peisaj, un dialog, o aromă, o privire fugară, un gust, o adiere a dorului de ducă. Boris Cremene e un soi pur de călător. E ca un mozaic imens, alcătuit dintr-o mulțime de cioburi în care trăiesc tot atâtea lumi. E un prieten de mare preț, un aventurier dotat cu simțul măsurii și un visător nepotolit. Dincolo de orice descriere, Boris Cremene e un actor născut, nu făcut. Un povestitor care își expune propriile istorii de viață, mutând scena într-o carte.” (Cătălin Ștefănescu)

„Măştile timpului poate fi unul dintre romanele semnificative ale anului de proză 2024. E un roman care îşi respectă titlul. Fiecare capitol poate purta o mască sau poate purta un dialog despre ziua de azi: «Masca trecutului», «Omul care ura pe toată lumea», «Datoria trebuia plătită», «Apariţia fantomei» sau «De ce dispare pe nesimţite o mare iubire», „În mijlocul vulcanului» sau «Ştie cineva cum se va sfârşi povestea?». Ar mai trebui să citim povestea sau e de ajuns să citim titlul? Romancierul are grijă de noi! Are grijă şi pe mai departe, pentru că ne descrie o galerie de femei fascinante, la fel cum sunt şi bărbaţii din cuprinsul romanului. Seamănă cu cei pe care i-am văzut în cutare film, cu, de pildă, Maurice Ronet, în anii săi glorioși! Sunt vedete. Dar Loreta, minunata eroină a cărții, de ce suferă? De ce suferă încât ajunge să recurgă la un gest infernal? Măștile timpului e însă și un roman scris în cheie politică, car survolează ultimii ani ai comunismului românesc și apoi întreaga perioadă post-decembristă. Suntem mereu puşi într-o situaţie limită, în care povestitorul smulge toate măştile. Ne arată desfăşurătorul, aşa cum ne prevenise prin titlu. Într-un timp în care autorul nu mai are grijă de cititorul său, nu-l mai ocroteşte cu pagini fericite, Adrian Marcu propune un roman-model. Să-l citim și recitim cu iubire.” (Cornel Ungureanu)

„Cum se întâmplă de regulă în romanele atinse de harul vizionarismului, această istorie personală tinde să dea seama de istoria unei întregi generații.” (Radu Aldulescu)

„Marea reușită a cărții e însă cea stilistică. Toată confuzia întreținută la nivel epic, blurată adesea liric (e un lirism al tușelor groase), capătă fluiditate prin soluția stilistică, aceea a unei proze adesea paroxistice, cu ruperi de ritm studiate, cu contraste abil manipulate și registre care se completează potrivit și dau o structură cărții. Combinînd furia existențial-narativă a lui Céline cu fantezismul etilic al lui Venedikt Erofeev, dar și cu cel al lui Ion Mureșan, dislocările semantice lautréamontiene sau formal-suprarealiste cu mizerabilismul, broderiile poetice cu literalitatea, Dan Ciupureanu reușește un amplu poem vizionar.” (Bogdan Crețu)

„Dan Ciupureanu «explodează» într-un Bildungsroman à rebours: autoficțiune crudă, nu doar lipsită de concesii pentru amorul propriu al naratorului, ci chiar înclinată spre un anumit masochism, susținută de un ritm care îți taie respirația, poetică, însă cu un simț al grotescului ce trimite, păstrând proporțiile, la tribulațiile lui Ferdinand din Moarte pe credit, cu o tușă de candoare salingeriană și, pe alocuri, cu o încrâncenare à la Eddie Bellegueule, din fericire fără urmă de inflamare ideologică și resentimentară. Toate acestea, punctate de flashuri psihotice care te duc cu gândul la Recviem pentru un vis. Scrisul lui Dan Ciupureanu are o autenticitate de brut art, fiind abia în ultimă instanță și retroactiv un pariu cu literatura. Un pariu câștigat miraculos.” (O. Nimigean)

„Sorin Hadârcă este o specie rară pe la noi: scriitorul călătoriilor. Are ochiul avizat al unui călător. El nu este un turist care ne spune ceea ce deja știm din pliantele de călătorie pline de locuri comune. Sorin Hadârcă are ochiul unui explorator care este curios să descopere ceea ce nu doar că nu știm, ci nici nu prea înțelegem. Iar după aceea face pentru cititor munca de dezvăluire a unei lumi la care noi nu avem acces. O face cu multă acuratețe, respect față de celălalt, pătrunzând în intimitatea lui fără a-i agresa spațiul. Știe să ne povestească cu măiestrie acea lume străină: să o traducă, să ne facă să o înțelegem, cunoaștem și să ne facă chiar să o iubim. Privim spre ea fascinați prin textul mărturiei sale și mai mereu ne lasă sentimentul că și noi suntem parte a călătoriei.” (Vasile Ernu)

„Cristina Drăghici iși oficiază poezia ca o zeiţă pe deplin sigură de puterea ei de a fi în lume. Ochiul ei imens, care se deschide până la capăt, cuprinde şi înregistrează totul: o inimă mică, găsită în lăzile de gunoi şi ţinută cu grijă în palme, fiinţa pe care nu a născut-o nimeni şi care şi-a generat singură placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobră regală, a găsit jugulara, ţesătoarea de traumă, femeia-citoplasmă care captează lumina.

Fiecare poem al ei e un manifest radical şi totodată tandru, dar şi un experiment la limită: survolează apele şi coboară în subteran şi, asemenea unei celule, poate lua forme infinite. Respiră acea muzică despre care vorbea Angela Marinescu – «muzica din adâncuri, spartă, care ţine şi de lume, şi de univers, şi de stele, dar şi de pămînt, de sânge şi de suferinţă.»

Deşi vulnerabilă şi fragilă, vocea Cristinei Drăghici nu ezită: matură şi limpede, are forţa râurilor care înving baraje şi curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeşte pentru fiecare dintre noi. Şi ne înveleşte protector în mătase neagră.” (Domnica Drumea)

„Poezia Cristinei Drăghici este un amestec de violenţă şi delicateţe ce creează în mintea cititorului un spaţiu acut senzorial în care scenele poetice se constituie corporal şi atingerile ustură, dar seduc simultan. E multă tensiune şi un strop de alienare, e tandreţe şi neputinţă, e o prezenţă hipervitală în mijlocul unei mări de absenţă, iar absenţa are memorie şi o corporalitate fantomatică, dureroasă, rezultat al unei îndelungate şi mistuitoare interiorizări. E şi mult erotism în cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atât mai straniu şi mai ademenitor, poemele se desfăşoară ca o serie de scurtmetraje japoneze în care cruzimea şi senzualitatea se contopesc şi identifică. Teritoriul explorat e acela al traumei mocnite şi al singurătăţii eliberatoare ce capătă sens printr-o explozie a revoltei. O carte ce te face să treci prin tot spectrul de emoţii, să simţi, şi te determină să treci printr-o lectură de identificare, indiferent dacă eşti femeie sau bărbat, empaticiă sau ciniciă, şi să conştientizezi măsura tragică a ceea ce în fond ne face umani: capacitatea de a ne sacrifica.” (Cosmin Perţa)

„Cartea Cristinei Drăghici îmi aminteşte de un pasaj dintr-un eseu de Adrienne Rich care spune că noi nu suntem întrebarea sau problema altcuiva, noi suntem cele care punem întrebarea, noi suntem cele care punem problema. «Un râs ca un zgomot de sticle sparte» e un «râs al Medusei» al femeilor din periferia Europei, al tuturor femeilor care au fost, sunt şi vor fi înaintea, după, în acelaşi timp cu noi şi datorită cărora suntem, de fapt, aici.” (Cătălina Stanislav)

„Nickel îmi pare a fi un montaj de epifanii, ca să folosesc termenul joycean. Cititorului i se propune completarea unui puzzle de secvențe, stop-cadre, zoomuri, replici suspendate, e prins, încă nedumerit, într-o «coregrafie» textuală cu efecte imagistice, sonore, ritmice în care, miraculos, se întrevede și apoi se confirmă o solidă construcție epică. În doar cîteva zeci de pagini sînt surprinse atît șocul, cît și interferențele a două lumi, română și franceză, ne copleșește prin autenticitatea sa un «furnicar» de figuri, niciuna convențională, ci oameni vii, femei, mai ales, și bărbați, fiecare cu poveștile lor – traume, speranțe, curenți erotici, simpatii, antipatii – , într-un joc de pesanteur și grâce, de team building și serbări galante, de limbaje pe un foarte larg registru, chiar și cu ecouri dinspre autobază, dar în montura unui corpus de mare rafinament estetic, cu segmente de orfevrerie și dantelărie stilistică. Nickel este cu adevărat «nickel”. Să-l savurăm!” (O. Nimigean)

„Poezia Cristinei Hermeziu a înflorit într-o proză de toată frumusețea! O poveste surprinzătoare, spusă cu o voce energică, tandră și precisă, care nu seamănă cu nimic din ce am citit în ultima vreme în literatura română, o poveste care rămâne cu tine.” (Veronica D. Niculescu)