Tatiana Țîbuleac revine, în forță, într-un alt context și la un alt nivel, la tema maternă, a copilului iubit/neiubit, a consecințelor tragice ale „neiubirii“, a remușcării, într-o carte la fel de tulburătoare ca și Vara în care mama a avut ochii verzi. Orfana care descoperă un Chișinău multicultural a fost înfiată dintr-un orfelinat sătesc de o femeie singură și ambițioasă, care vrea să-i ofere un viitor prosper ori poate cumpărată ca mână de lucru și exploatată la fel de nemilos ca în romanele lui Dickens? Întrebările te urmăresc și după lectura pasionantă a acestui roman de formație a unei fete care crește între două limbi și două culturi, în anii când se schimbă frontierele și sistemele politice. Grădina de sticlă reconfirmă intrarea în literatura de azi a unei scriitoare pe cât de talentate, pe atât de inteligente, care știe să alieze cruzimea observației și compasiunea față de suferință, scoțând la iveală tragedia destinelor și frumusețea vieții. (Gabriela Adameșteanu)

Tatiana Țîbuleac e o povestașă paradoxală. Ea știe, ca foarte puține scriitoare române contemporane, că „o poveste nu lasă niciodată lucrurile nerezolvate“. Mai știe că atunci când exiști „între coastele moi și fermecate ale poveștii“, adică între povestitor și eroul povestirii, ajungi să te împaci „cu răul și cu durerea, cu bolile și cu trădările“. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi Tatiana Țîbuleac exorciza o lume a cruzimii dintr-o perspectivă fragil-masculină, în noul său roman ea povestește o lume aflată pe granița mișcătoare dintre coagulare și dezagregare, dintre Rusia și Europa, dintre luptă și fatalitate. Grădina de sticlă este, în mai multe feluri, romanul unei întregi generații feminine și al unei povestitoare pe cât de autentice, pe atât de surprinzătoare. (Simona Sora)