Ivo Andric
Ivo ANDRIĆ (1892-1975), poet, romancier, eseist sârb și iugoslav, este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1961. S-a născut în orașul Travnik din Bosnia și Herțegovina, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. După copilăria petrecută la Višegrad, urmează liceul la Sarajevo, cele trei orașe determinând și reperele geografice ale operei sale. Face studii de litere și filozofie la Zagreb, Viena, Cracovia și Graz, unde își va susține, în 1924, doctoratul în filozofie, cu o teză despre viața spirituală a Bosniei în perioada dominației otomane. La începutul Primului Război Mondial, este inițial arestat de autoritățile habsburgice, suspectat fiind pentru activitatea revoluționară în cadrul mișcării „Tânăra Bosnie”, iar apoi consemnat cu domiciliu forțat la o mănăstire franciscană din Bosnia. Are o bogată activitate diplomatică de peste 20 de ani în multe metropole europene. Timp de peste un an (1920-1921) se va afla la legația diplomatică din București. În timpul celui
de-al Doilea Război Mondial, după ce demisionează în aprilie 1941, din postul de ambasador la Berlin, trăiește retras la Belgrad, unde va scrie cele trei romane, care îi vor aduce consacrarea internațională, constituind un adevărat opus magnum balcanicus, publicate după război în 1945: E un pod pe Drina, Cronică din Travnik și Domnișoara.
A debutat în tinerețe ca poet, iar la începutul anilor ’20 publică două volume de poeme în proză: Ex ponto și Anxietăți. Se face remarcat prin volume de proză scurtă (Povestea cu elefantul vizirului, 1924, Povestiri din singurătate, 1968) și de eseuri și reflecții (Semne lângă drum, postum). Se vor adăuga alte romane: Curtea blestemată (1954) și Omer-pașa Latas (postum).
