Nichita Stănescu
Nichita STĂNESCU, născut la 31 martie 1933, în familia lui Nicolae H. Stănescu și a Tatianei Stănescu (născută Cereaciukina). Studii universitare la Facultatea de Filologie a Universității din București (1952–1957). Debutează în „Tribuna”, la 17 martie 1957, cu poeziile Au fost oameni mulți…, La lemne, Pământ! sub titlul generic 1907. Debut editorial cu Sensul iubirii (1960). În 1957–1968, corector, apoi redactor la Gazeta literară. În 1969 este numit redactor-șef adjunct al revistei Luceafărul, după care, timp de mai mulți ani, lucrează la România literară, în calitate de redactor-șef adjunct, apoi de publicist comentator. În 1975 i se acordă premiul internațional „Gottfried von Herder”. În 1977 Artur Lundkvist îl propune la Premiul Nobel pentru literatură, pe care însă nu-l va mai obține. Din 1981 figurează în Petit Larousse illustré. În 1982 câștigă Marele Premiu Cununa de aur al Festivalului „Serile de poezie de la Struga”. Se stinge pe 13 decembrie 1983 și este înmormântat la cimitirul Bellu, la picioarele idolului său, Mihai Eminescu.
Opera poetică: Sensul iubirii E.S.P.L.A., 1960; O viziune a sentimentelor, Editura pentru Literatură, 1964; Dreptul la timp, Editura Tineretului, 1965; 11 elegii, Editura Tineretului, 1966; Roșu vertical, Editura Militară, 1967; Alfa, Editura Tineretului, 1967; Oul și sfera, Editura pentru Literatură, 1967; Laus Ptolemaei, Editura Tineretului, 1968; Necuvintele, Editura Tineretului, 1969; Un pământ numit România, Editura Militară, 1969; În dulcele stil clasic, Editura Eminescu, 1970; Belgradul în cinci prieteni, Editura Dacia, 1972; Măreția frigului, Editura Junimea, 1972; Clar de inimă, antologie, Editura Junimea, 1973; Starea poeziei, antologie, Editura Minerva, 1975; Epica magna, Editura Junimea, 1978; Operele imperfecte, Editura Albatros, 1979; Noduri și semne, Editura Cartea Românească, 1982.
