Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată

„Unul din scriitorii care au izbutit să înfrângă clișeele vremii și să facă din boală o experiență cu adevărat tulburătoare a fost M. Blecher. Reticent și aproape pedant în observațiile sale, minuțios și aspru în analiză, conștient că toate tribulațiile trăite nu sunt decât un purgatoriu pe care e silit să-l traverseze, Blecher și-a privit boala cu sentimentul unei fatalități decente, cu conștiința incurabilității ei. (…) Tipologic, proza lui Blecher aparține, așadar, direcției autenticiste și experimentale, literaturii de factură subiectivă, confesivă, promovată și teoretizată la noi de Camil Petrescu. Pentru Blecher, lumea pe care cuvintele o caută cu exasperări epuizante, de animal de pradă, e aceea a visului. Este irealitatea imediată în care viața obișnuită se despoaie de carnea ei flască și amorfă, pentru a rămâne în ipostaza grotesc-fascinantă de schelet, de fantoșă ireală, artificială. Realitatea – care e, pentru Blecher, o ființă greoaie și buimacă – poartă în pântecele ei germenii visului, un întreg imperiu de proiecții onirice. (…) Într-un registru al maximei calofilii, prozatorul ne-a dat imaginea ființei despovărate de propriul ei corp, în care s-a cuibărit, voluptos, suferință.” (Radu G. Țeposu)