Iulian Fruntașu, unul dintre cei mai sofisticați intelectuali români de la Chișinău, face un bilanț al Moldovei, la aproape trei decenii de la declararea suveranității. Fără să se inspire din cărțile lui Lucian Boia, demolatorul de mituri istorice de la București, Iulian Fruntașu este echivalentul lui la Chișinău. Între coperțile acestei cărți, veți găsi adevăruri inconfortabile
despre trecutul mai îndepărtat sau mai recent al teritoriului dintre Prut și Nistru. Iulian Fruntașu desființează narativul celor care glorifică mișcarea națională, în condițiile absenței unui naționalism și a unei conștiințe naționale românești/moldovenești. Autorul o să-i supere și pe unioniștii care hiperbolizează perioada interbelică, arătând că administrația românească a eșuat în integrarea Basarabiei în România Mare, în bună parte din cauza neînțelegerii realităților noii provincii. Cu siguranță, autorul o să-i dezamăgească teribil pe apologeții Uniunii Sovietice, dar și pe cei care eroizează mișcarea de renaștere națională din perioada Gorbaciov. Eseu asupra încremenirii este o necesară diagnoză pusă unui proiect politico-statal, în legătură cu validitatea căruia există până astăzi multe dubii. (Armand Goșu)
Iulian Fruntașu ne oferă în Eseu asupra încremenirii o perspectivă veridică asupra istoriei spațiului dintre Prut și Nistru, mai cunoscut ca Basarabia, parțial și a prelungirii transnistriene, în ultimele secole. Parte a Moldovei istorice, care a fost o țară de frontieră, acest teritoriu a fost disputat, cucerit, integrat, reașezat geopolitic de Imperiile Otoman și Rus, care au dominat zona multă vreme, de România, Uniunea Sovietică, Rusia și Ucraina. Autorul încearcă să surprindă continuitățile și rupturile unei istorii complicate, cu implicații actuale vizibile pentru observatorii atenți. Bine scrisă, densă, provocatoare, inconfortabilă, cartea va stârni, cel mai probabil, discuții, controverse, ceea ce ar fi bine pentru o piață a ideilor cam șablonardă și, ca să preluăm o vocabulă din titlu, cam încremenită. (Dorin Dobrincu)
Demersul istoriografic al lui Iulian Fruntașu vădește mai ales darul exercițiului critic lucid, practicat la egală distanță de stereotipuri festive și de iluzii costisitoare. Dincolo de notele sale amare, mi s-a părut cu precădere elocventă scanarea deceniilor de după 1990, completată prin asumarea graduală a unui proiect unionist. În ce măsură societatea civilă din Republica Moldova, modest entuziasmată, până acum, de un asemenea proiect, va sfârși prin a se recunoaște în el, nu ne poate spune decât timpul care, ce-i drept, nu pare să mai aibă răbdare. (Teodor Baconschi)
