Polen căzut pe nicio fericire

„Poezia lui Ion Caraion este asemenea epidermei celei mai subțiri – cea de sub braț – pe care au fost stinse nenumărate mucuri de țigară – Canal, Poarta Albă, Gherla, Aiud, minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. Orice mișcare a mâinii de a pune pe hârtie un vers este comandată de o durere pe care nervii nu o pot uita, chiar dacă pielea pare oarecum vindecată. Pentru poet, «Niciun întuneric nu e deplin». Versatilitatea estetică există, metamorfozele stilistice există și ele, dar ele nu pot ascunde autoritatea metatemei. «Ce rafinate, în cumpănirea lor», – scrie Ion Negoițescu – «au devenit aluziile poetului! Parcă prin versurile lui Caraion s-ar prefira, împleti și despleti Metamorfozele lui Ovidiu…»” (Dorin Tudoran)